"Cu zece expozitii in palmares si aprecieri elogioase din partea unor critici care s-au invrednicit sa-l defineasca drept unul dintre suprarealistii de vocatie ai picturii noastre contemporane, tanarul artist Niculita Darastean ne intampina in elegantul spatiu expozitional de la Casa Vernescu spre a ne provoca si nelinisti, si bucurie estetica, prin discursul sau de o modernitate nedisimulata si, totodata, bine temperata. Este lesne de observat permanenta sinteza intre realitatea obiectuala si rafinamentul imaginativ, intre zona figurativa si cea abstracta ori intre discretele "citate" din lumea motivelor celebre si perceptia sa personala aplicata acestei lumi, perceptie in care fie fantezia si umorul delicat, fie o cultura bine asimilata si o viziune ironica asupra "personajelor", dezvaluind insa si tensiunea acelor grave premonitii, confera discursului caracterul unor interogatii cu bogate valente metafizice si, in acelasi timp, cu o neasteptata senzatie de familiaritate. Si crampeiele de "fresca", si "turnurile" amintind de "miracolul" din Pisa ori alte imagini ivite din spatiul "splendorilor apuse" ale istoriei civilizatiei si culturii, dar si universul unor personaje funambulesti - cavaleri, nuduri, figuri carnavalesti - ce se infatiseaza intr-o permanenta stranietate (influenta lui Dali?) anatomica si atitudinala, sau acele incursiuni in intimitatea structurilor teluricului, unde materialitatea pietrei este contrapunctata mereu de simboluri si pete de culoare surprinzatoare, reprezinta si textul si pretextul unui singur "autoportret launtric", in care putem deslusi virtutile unui spirit puternic integrat atat obsesiilor si memoriei culturale sau afective, cat si nevoilor de evadare intelectuala, proprii inceputului celui de-al treilea mileniu.
              Staruitor in dialogul cromatic cu rosul si cu albastrul ori cu nuantele "evanescente" ale galbenului, generatoare de mister ori de blanda revelatie, discursul sau impune totodata printr-o iscusita densitate a sugestiilor, ce survoleaza placerea pur narativa, prin vigoarea ritmurilor compozitionale si prin dinamismul suprafetelor unui spatiu cu vadite calitati "scenografice", ca un fel de teatru al lumii si al singuratatii creatorului, de sorginte becketiana, in care ideile si emotiile sale devin "fantasme" cand jucause, cand disperate, in pragul trecerii fie catre zorii unei civilizatii superioare, fie catre evenimente apocaliptice. Pulsatiile expresioniste si suprarealiste din creatia sa tind sa insele ochiul privitorului, grabit sa-i cerceteze astfel mai degraba influentele si filiatiile in loc sa descopere si sa se bucure de autonomia unui discurs plastic in care tocmai aceste pulsatii pot deveni bornele "jocului" meticulos si incitant cu himerele imaginatiei sale, dar si cu judecatile si prejudecatile celor din jur."